Câteodată timpul, deşi nu există, devine sfărâmicios. Atunci viaţa pare gri şi friabilă. Nu ştiu, nu vreau şi nu pot să trăiesc liniar. Am încercat şi mi se pare imposibil; ar fi ca şi cum mi-aş pondera fiecare impuls, într-o încercare bizară de reabilitare a sinelui meu autentic. Am nevoie de emoţii, exaltare şi suferinţă, pentru a îmi exersa sufletul.
vineri, 30 ianuarie 2015
luni, 26 ianuarie 2015
Planificare familială - când, câţi (şi ce) copii facem?
Multă vreme m-am întrebat care e formula optimă într-o
familie; cu toţii ştim despre şi suntem victime ale tic-tac-ului biologic sau
social dar ar fi minunat dacă am şti exact când ar trebui să ne căsătorim ca să
avem timp să facem exact câţi copii ne-ar completa perfect taboul idilic al
vieţii domestice.
Conştiinţă şi hormon (odă eternului feminin)
Ca mai toată lumea, am avut o copilărie colorată. M-am
jucat printre blocuri în construcţie, de unde săream în grămezi mari de nisip,
îmi măsuram puterile, centimetri şi kilogramele cu băieţii, boxam un maimuţoi
de pluş agăţat de clanţă drept exerciţiu de autoapărare, iar iarna alunecam
graţios pe gheaţă în ritm de Ravel pe luciul băltoacelor din faţa blocului,
îngheţate de vântul de la malul Dunării. Sunt sigură că nu am vrut să cresc mai
repede, iar când la paisprezece ani păream cu cinci mai mare, nu mi s-a părut a
fi un atu.
vineri, 23 ianuarie 2015
Dumnezeu şi eu = it's (not that) complicated
Îmi amintesc degetele mamei strânse deasupra mea în timp ce îmi incanta aproape mecanic o rugăciune de somn odihnitor; stând culcată, urmăream ca în transă şoarecele imaginar pe care-l ţinea de coadă între mijlociu, degetul mare şi index, şi pe când îl scutura către cele patru colţuri ale camerei, mă adunam mai bine sub plapumă să nu carecumva să-l scape peste mine.
marți, 6 ianuarie 2015
Iubiri aproape celebre
Bunica a avut cinci copii, patru fete şi-un fecior. Mama a fost cea mai mare, iar eu prima nepoată. Între mine şi surorile mici şi gemene ale mamei e tot atât cât între mine şi sora mea, astfel ca am crescut într-o familie mare, cu duminici gălăgioase în jurul mesei, cu multe mătuşi, unchi şi verişori.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Nu am mai călătorit cu trenul de o veșnicie, ce-i drept o veșnicie mică, de douăzeci de ani. Port negru pentru că îmi imaginez că mă îndrept...
-
Între două luni pline, am îndesat în cele patru cămări ale apartamentului cardiac tot ce am găsit strălucitor în jur. Aproape fără discernăm...