Doamna Toamna

...nu credeam c-o sa mai vii, ca puteam si eu s-adun... Hei-hei, graunte de energie, tinute strans la piept, doua.  Ce bine e acasa, ce bun e aerul si ce frumoasa padurea care-si vopseste frunzele rosu Titzian.

Mere, nuci, parmezan si vin alb bun. Cald si bland in jur. Copii chicotind, gangurind, aratandu-si dintii noi ca doua fierastraie in miniatura ("I'm a mean shark! :)" ),  oboseala cu sens, in sfarsit echilibru, desi in miscare.

Braşov II

Ne continuăm drumul pe spirala temporală care m-a adus în locul din care am plecat acum şapte ani, doar că acum sunt mai întreagă: am parcurs un mare capitol despre singurătate, tăcere, încredere şi încredinţare, asimilare şi disimulare, paşi mărunţi înăuntru-mi cercetând motivaţii şi sensuri de fond.

Am închiriat un apartament într-o casă frumoasă, în al cărui balcon respir brazii de pe Tâmpa şi de prin alte coame urbane. Mi-am amintit ce-am simţit demult când m-am întors după cele câteva luni de haos petrecute în Bucureşti: cea mai proastă zi aici e mai bună decât cea mai bună zi oricunde altundeva. Reconfirm.

Transhumanta transantlantica

Iunie a fost o luna nebuna cu impachetat, triat, etichetat, eliberat, deliberat etc. Ultima saptamana a atins apogeul haosului pentru ca am vandut absolut toata mobila si in fiecare zi au venit unii si altii sa incarce chilipirurile. Cel mai haios a fost garage sale-ul pe care ni-l propusesem intre zece dimineata si patru dupa-amiaza, dar am fost treziti de o cucoana insistenta la opt fara un sfert, care statea indignata in usa in fata pijamalelor lui Stefan cu un mare "si eu ce fac acum - semn de intrebare" pe fata. Desi ma temeam ca "nu stiu-ul" sec o va dezarma, a venit din nou la noua, si a cumparat un sfert din articolele pe care apucasem sa le scoatem in garaj. Au urmat atat de multi pana la ora la care trebuia sa ridicam usa, incat ramasesem fara "marfa". Vecini si necunoscuti deopotriva s-au bucurat de maruntisurile care ne-ar fi stricat altminteri algoritmul celor cincizeci de cutii.

Atat socotisem ca vor incape in spatiul stramt lasat de mashi albu in containerul mic. Haine, jucarii si carti. Miercuri a venit containerul si au inceput incarcarea cutiilor. Le-am numerotat si descris pe fiecare intr-un inventar amator. Din pacate nu toate lucrurile erau in cutii in ziua in care ne-am mutat. Am pus totul claie peste gramada pe ultima suta de metri si ce-a ramas dupa plecarea tirului am aruncat sau am incercat sa ingramadim in bagajele de cala. Demers destul de ambitios si nebunesc pentru care am cumparat doua genti uriase, un cantar si am epuizat cele nici doua zile rezervate la hotel. Apoi am dramuit cele apriori desemnate indispensabile dimpreuna cu ramasitele fortuite in cele zece bagaje apeland la toate principiile optimizarii.

Ziua Z - ultimele retusuri, o programare la salon ratata, ultimele pachete ridicate chiar din mana postasului in drum spre aeroport, check in cu peripetii ca Andrei e singurul cetatean pur american, adica nu e si roman inca, si nu poate pleca fara bilet de intoarcere deoarece are nevoie de viza. Odata plecate bagajele monstru pe banda rulanta am respirat usurati ca macar de grija lor am scapat pentru o vreme. Urmatorul hop a fost la controlul de securitate: scoate copiii din carucioare, descalta-te, scoate cele patru calculatoare, lichidele, biletele, pasapoartele, cureaua, ceasul si lanturile de la gat. Si inca o data pe repede inapoi: pune copii in carucioare, laptopurile, lichidele, curelele, lanturile, etc. Repede-repede nu cumva sa intarziem la imbarcare (pe barca cu aripi), pana cand constatam ca primul zbor are o intarziere suficient de mare incat sa ratam legatura din Minneapolis. Renuntam la oferta de a petrece o noapte la hotel in Twin City, si la ridicare bagajelor de care ne credeam scapati, si decidem sa traversam in schimb aeroportul de escala pe diagonala in timp record. Cursa carucioarelor si a rucsacilor indaratnici a fost o reusita pana la urma, nu atat datorita performantele noastre atletice cat pentru ca aproape jumatate din pasagerii avionului intarziat aveau aceeasi destinatie. Asadar, ne-am instalat in transatlantic instantaneu si manati de furtunile violente de pe aleea tornadelor, am purces catre casa. A fost un zbor lin, cu exceptia catorva turbulente care au creat panica la traversarea norilor, despre care Toma s-a exprimat senin cum ca "era sa cadem cu avionul" (dar desigur ne-am fi ridicat si-am fi mers mai departe cum face el la locul de joaca) si pasagerii au facut "aaaaaahhh".

Ultimul segment a fost si cel mai placut - am schimbat izul de navetism aerian american cu o mostra modesta de batran continent zalud: mai mult spatiu, sandviciuri mai bune, bauturi gratis pe zbor regional si in general mai putine zambete tampe. Pauza de voie:

Am ajuns la terminalul nou, asa incat tranzitia la balcanism s-a facut cu blandete. Recuperarea bagajelor a durat mai mult decat am fi vrut dar au sosit toate in ciuda timpului strans de imbarcare din state. Drumul cu masina mi-a creat acelasi sentiment ca de fiecare data: odata aparuti muntii s-a facut liniste!

Începutul sfârşitului

Am început să împachetăm. Asta merge cu vaporul, asta cu valiza, asta vindem, asta merge la Goodwill. Criteriile sunt aleatorii, instinctuale, uneori ridicole. Negociez cu mine însămi fiecare obiect. Un demers epuizant, în care cedez de cele mai multe ori. Cărţile, pantofii şi jucăriile au prioritate. Maşina albă, fidela mea maşină de zăpadă, de furtuni şi de fugit prin lume cu muzica la maxim, se opune ca un leit motiv tuturor celorlate bunuri. E de vânzare, dar nimeni nu pare să o iubească atât de mult cum o iubesc eu şi după ultima evaluare rămâne cu noi.

Metri cubi, kilograme, regulamente de import şi alte considerente mercantile. Zilele trec cu zgomot, ca tornada lui Dorothy, îndepărtându-ne de Oz.

Sapte ani in America (I)

Aseară am luat bilete. One-way tickets. Încă pare ireal dar schimbăm capitolul: am vândut casa, împachetăm și aterizăm în Brașov pe 2 iulie - impropriu spus, de vreme ce aeroportul e încă o himeră, dar starea de spirit în care ne aflăm suportă o metaforă.

Ce-aude Toma?! :)

Asa se intreaba omuletul care implineste azi doi ani si jumatate, cand se-aude vreun zgomot neidentificabil. Vorbeste foarte mult si foarte corect, despre toate lucrurile dimprejur: stie ca mama il iubeste pana la cer, ca "greierasul toata vara/n-a putut nimic sa cante/ca i s-a furat chitara/si o broasca tot il minte", stie si despre "five little monkeys jumping on the bed", si cifre si litere alandala. Astazi s-a razbunat pe aspirator - cred ca si-a invins partial teama de monstrul negru si zgomotos; dupa ce dimineata ar fi vrut sa vina mashi kk sa il ia, ca nu e mizerie de-loc (spuse el uitandu-se la covorul din fata cortului in care s-a refugiat de frica). Si cand o sa fie mare, vrea sa se faca... mic.

Andrei a implinit si el sase saptamani si gangureste grozav cand e satul si odihnit. Cand e flamand insa, tipa in allegro, gasind note mai inalte si mai stridente cand te astepti sa fi atins deja apogeul. Cand viseaza isi aduna sprancenele intr-un fel de incruntare mirata si suspina de parca tot laptele lumii ar fi in mare primejdie. Alteori dupa o masa buna, pastrand inca urmele faptei pe mustati si pe obrajii rosii de indarjire, zambeste satisfacut si senin, in deplina armonie cu lumea si universul. Apoi se intinde si se omideste si cade din nou in somn de inger. Inca miroase a nou-nascut si-mi e tare drag sa-l simt cuibarit in brate.

Timpul se arcuieste pe spatele nostru, se face poveste de dragoste multiplicata ca-ntr-un caleidoscop cu bucati mici de sticla colorata si oglinzi. Sunt indragostita de perfectiunile lor minuscule, de gesturile lor nonsalante si inocenta irezistibila.

Se intampla foarte multe zilele-astea si uneori simt ca nu pot sa le incap cu sufletul si sa le masor cu mintea. In plus, primavara inca se zbate intre iluzie si certitudine, cu muguri si inflatie de veverite stufoase iesite sa-si regaseasca comorile ingropate in toamna.

4x4 sau 4 saptamani de cand suntem 4

Timpul zboara si mai repede zilele-astea. Totul e impartit intre alaptare din 2 in 3 ore, scutece, spalat multimi de rufe transpirate, innobilate cu PP/KK sau branzificate :) MBA-ul nu ajuta nici la managementul timpului, nici la multi-tasking; ajuta doar zambetele satisfacute ale lui Andrei dupa cate o masa copioasa si licuricii de fericire din ochii lui Toma dupa cate o plimbare cu bicicleta sau alte activitati atletice.

Nu stiu cat o sa dureze viata asa, pe repede-nainte, dar in ciuda valmasagului de emotii si nesomn, e un soi de pace a lucrului bine facut.

Si daca nu era de-ajuns, intre timp incercam sa vindem casa, sa punem actele si gandurile in ordine si sa ne pregatim de o aventura noua: speram noi mai bogata si mai autentica.

Cum a venit Prâslea pe lume

Ştiam că se va întâmpla marţi şi ştiam că nu mai pot amâna. Pentru că nu mai aveam răbdare, pentru că nu mai puteam dormi (nu că apoi aveam să dorm) şi pentru că de câteva săptămâni bune mi se spusese că nu o să ajung la termen(ul de 40 de săptămâni). Şi am trecut peste ziua prezisă fluierând, fără nici un gând să nasc, cu dilataţie patru-cinci vreme de patru săptămâni, şi contracţii nedureroase şi inconsecvente în prezilele naşterii.

Poezii din copilaria mea

Azi mi-am amintit de "O pisica pui e-un ghem care vine daca-l chem", si dupa ceva scotoceala prin cap si pe internet, am gasit poeziile Danielei Crasnaru care in mare parte imi stau inca intact inghesuite in memorie. Nu stiu daca astea sunt toate sau daca asta e ordinea lor in carte, dar trebuia sa le adun la un loc.

Initial a fost editata in 1982 si din pacate nu cred ca a fost re-editata - daca da, tare as mai cumpara-o!

Dacă râzi

Dacă plângi vin trei Pitici

din beteală şi arnici

şi te ceartă că nu vrei

să vorbeşti puţin cu ei

şi te ciup dacă scânceşti

în loc să asculţi poveşti.

Dacă râzi vin şapte Flori

care s-au trezit în zori

drept la tine-n ochişori.

Primii dinţişori

Un surâs, un snop de raze.

Alt surâs, covor de rouă.

Zâmbet clinchet de mărgele

printre mâinile-amândouă.

Iar peste aceste daruri

zilnice, un alt cadou:

o fărâmă de lumină

cât un bob cu luciu nou.

Martie, surâs cu muguri.

Dar nu muguri ca oricare

pentru somnul unei flori.

Muguri cu miros de lapte

pentru doi albi dinţişori.

Degeţele-acadele

Crezi că-s zece acadele

cele zece degeţele?

Ce le tot înghiţi de zor

cu tulpină şi cotor?

Uite cum s-au supărat

şi stau triste-n pumnii mici,

pumnişori ca doi arici

daţi prin zahar vanilat!

După cum vezi, cel mai tare

plânge degetul cel mare:

- Nu credeam că-s de mâncare

aşa crud şi fără sare!

Miau şi Gu

O Pisică-pui e-un ghem

care vine dacă chem,

e un bulgăr de ninsoare

cu codiţă şi picioare,

cu pernuţe şi cu gheare.

Bea lăptic cum bei şi tu

însă zice "miau" nu "gu".

Chiar dacă e foarte mică

nu s-a pomenit vreodată

o Pisică-pui peltică.

Ţara copilăriei

Patru anişori - sprâncene

ochişori umbriţi de gene,

şi guriţa conturată

cu un strat de ciocolată.

Degeţele curioase

gata ca să tot descoase

lucrurile de prin casă.

Ţop în pat şi zdup sub masă,

nicio clipă de răgaz.

Nu umbla la aragaz,

portocala nu-ţi mai place?

Lasă prizele în pace!

Nu cu pixul pe pereţi.

Vai, tu faci cât cinci băieţi!

Patru anişori zburdalnici

au nevoie de trei paznici

ca să-nveţe să se poarte

tocmai cum scrie la carte,

o carte de oameni mari

care nu mai vor să ştie

cum era pe când trăiau

în Ţara Copilărie.

Căpşuna cu pistrui

O căpşună cu pistrui

şi cu fes micuţ verzui

se plângea că de la soare

toţi pistruii-i cresc mai tare.

Şi că are mult necaz

că-i prea roşie-n obraz

şi pân să răsară luna,

se tot văicărea întruna:

- Of şi vai, fir-ar să fie,

de ce n-am, precum ciuperca,

pe căpşor o pălărie?

Întrebări

- Cât trăiesc gâzele?

- Gâzele trăiesc

o seară

o vară

şi, uneori,

un evantai de culori.

Cât curcubeul, bunăoară,

atât cât să bucure

Privirea noastră uimită.

Un minut.

Sau nici atât,

o clipită.

- Dar ţestoasele

cât trăiesc oare?

- Oho, ele trăiesc vreo trei-patru sute de ani.

Cât cinci rânduri

de bunici norocoşi

cu strănepoţei

cuminţi şi frumoşi.

- Dar cuvintele dintr-o poezie?

- Ele trăiesc uneori

preţ de o carte,

alteori preţ de o veşnicie.


R şi L schimbă cuvinte

Calul are coamă albă

carul merge unde vreţi,

valu-i un volan al mării,

varu-i strai pentru pereţi,

racul are cleştişori,

lacul are peştişori,

un tablou e-nchis de-o ramă,

tăietura-i de la lamă.

Dacă iei bine aminte

R şi L schimbă cuvinte.

Doar la dumneata în gulă

este o halababulă.

Ieri, azi, mâine

- Mâine

vom merge împreună să cumpărăm o pâine.

- Nu o să mergem

ieri?

- Ieri a trecut.

Deci nu vom pleca ieri nicăieri.

- Dar e adevărat că mâine am văzut

un căţeluş

cu blăniţă tărcată?

- Nici pomeneală!

Mâine n-a mai fost pănă acum

niciodată.

Bucăţi bucăţele

Cine spunea că nu sunt

şi pentru fetiţe

jocuri cu şuruburi,

maşinuţe şi piuliţe?

Mie îmi place să mă joc

cu toate lucrurile

şi, mai ales cu acele,

pe care le pot desface

bucăţi-bucăţele.

La jocul ăsta mă ajută

şi tata

care ştie locul fiecărei bucăţi

pe de rost

şi se joacă şi el

un ceas şi mai bine

până le face

la fel cum au fost.

O poveste cu mult soare, despre cum te faci tu mare!

Asta-i o cărticică subţire,

citită de cei foarte mici

prin jumulire

iar, la vremea potrivită,

de cei măricei si-la-bi-si-tă.

O cărticiă pentru părinţi

bunici şi nepoţi,

adică o jucărie

cu care se pot juca toţi

şi fiecare-n alt fel

după câtă copilărie are-n el.

O carte de turtă dulce,

beteală şi soare

despre cum creşti tu mare.

Uite c-ai şi trecut peste prag,

uite că fără de veste

ai şi intrat în Poveste.

Poveste

Când erai tu foarte mică,

Gălbenuş pulsând sub coajă,

Când întreaga ta făptură

era jumătate vrajă,

când beai aerul cu mine,

când visai în visul meu

când vedeai lumina lumii

pe care-o vedeam doar eu...

Ei, dar e-o Poveste lungă

despre Dor şi Duioşie,

e o stranie Poveste

despre Aripi-care-cresc,

pe care, când vei fi mare,

poate-odată şi odată

tot am să ţi-o povestesc.

Cale lungă de-o poveste

Cum se vede lumea, oare,

din pătucul dumitale?

E-un ocean până-n tavan,

pân` la usă e un an,

iar pân` la fereastră este

cale lungă de-o poveste.

Lumea-Gu

E bolnav de gungurită

gâtişorul dumitale?

Fată mică, bulgăraş

cu mânuţe-aripioare!

Dacă vrei lăptic spui gu,

dacă nu vrei, nu spui nu,

spui tot gu, dacă ţi-e somn

gu-gu-gu dacă ţi-e frică.

Pare-mi-se Gu se cheamă

toată lumea ta pitică.

Cum se spune-n limba ta

"fată-boabă-de-mărgea"?

Gu, desigur, ce-ntrebare,

răspund ochii dumitale!

Fetiţa-Gu

- Cine e fetiţa Gu?

- E-o fetiţă cum eşti tu.

- Ce mai nume şi-a găsit!

- Nu e nume,-i gângurit!

- Nu-nţeleg, cum vine-adica?

- Vine, că e foarte mică

şi pe limba dumneaei

spui ce vrei şi ce nu vrei

cu o singură silabă

care plânge, râde,-ntreabă.

- Gâtul ei nu are-n el,

bine-ascuns, un porumbel?

- Are. Însă într-o zi,

mai încolo, ia aminte,

o să zboare. Şi, în loc,

o să vină să se-aşeze

un stol mare

de cuvinte.

Ce să-ţi dau să nu mai plângi?

Ce să-ţi dau să nu mai plângi?

Doi arici

cu ţepii mici,

Doi pisoi

cu labe moi,

sau un strop de lapte dulce

lacrimile să se culce?

- Vreau trei stele bine coapte,

ca să le mănânc la noapte!

Prima zăpadă

Ochii tăi vorbesc întruna

şi sprâncenele-amandouă

se uimesc de tot ce văd:

dacă-i soare, dacă plouă.

Sus în braţe! Să-ţi arăt

pe fereastră, peste case

prima haină de omăt.

Pomii toţi au glugă albă

casele căciuli de puf

Lungi eşarfe de ninsoare

se tot leagănă-n văzduh.

Dintre ierni, aceasta-i altfel.

Ninge cum n-a nins vreodată!

Cerul e un sac de-argint

cu beteală parfumată.

Ştii de ce, frunte mirată?

Ochi uimiţi, voi ştiţi de ce,

ninge altfel, mai frumos,

mai ca-n vis, ca niciodată?

Şi răspunsul vine simplu

după cum vine şi rima:

pentru tine, fată mică

iarna asta este prima.

Prima baie

Clip! Întâi un picioruş.

Clip! Mânuţe şi bărbie.

Apa ca de catifea,

care mângâie, îmbie.

Uite-un strop pe nasul cârn.

Pe urechi, doi stropi perechi.

Pe obraji, două petale

sau sunt lacrime mai vechi?

Nu cumva prin apă-şi plimbă

Moşul Ene barba lui?

Apa e acum un cuib, rotitor şi albăstrui.

Înc-un pic şi am să-ţi fac

plăpumiţă ca de spumă,

trasă până spre năsuc

din beteală şi clăbuc.

Şi, dac-ai să fii cuminte,

am să-ţi fac de-aci-nainte

o scufiţă şi-un halat

din clăbuc mai parfumat!

Peste 20 de ani

Pentru că azi tot n-a fost să fie (deşi timp ar mai fi), să abuzez de blog şi să mă explic în faţa; micilor proprietari de inimi şi suflete mari, adică ale noastre, unul născut şi unul aflat la bariera sonică, Toma şi Tudor, care ar putea fi îndreptăţit şi ipotetic inchizitivi cu privire la menirea şi parcursul lor prin paradoxul mundan.

În primul rând, de ce i-am condus în lume?

Cred că mai departe de aruncatul informaţiei genetice cu pioletul către vârf, nu există un scop precis :)
Din dragoste desigur, din curiozitatea amestecării mele cu iubitul meu şi a dăruirii depline în formă fizică, cu ochi, nas şi gură, cu păr moale răsfrânt pe fruntea înaltă încreţită de primele întrebări.
Din îndrăzneala sau obrăznicia de a ne reinventa, recombina şi reafirma prezenţa pe ici pe colo.
Din încăpăţânarea de a demonstra şi transmite puţinul înţeles de noi într-o formă concretă şi coerentă.
Şi din egoismul oglindirii în energia ludică şi al alunecării înapoi în inocenţa ireproductibilă.

Apoi, ce înseamnă aici şi acolo pentru noi patru, pentru ei doi şi pentru fiecare dintre noi în parte?

Adică de ce vom transhuma din porumbul satisfăcător ale Americii către munţii aprigi şi mereu bosumflaţi ai Ardealului? Pentru că vreau să ne regăsim sau să construim o identitate solidă, aproape de Dumnezeu, aşa cum îl înţeleg eu, de părinţi şi de prieteni, într-un loc cu viaţă şi cu sens pentru noi.

Update la starea de pretravaliu

Toma are bronsita si RSV (nu stiu cum sa-l traduc pe virusul respirator cu pricina), bunicul are probleme cu o raceala suspecta si cu inima si nu are nitroglicerina iar Stefan a anticipat toate astea prin zbateri de ochi premonitorii, despre care eu in continuare cred ca sunt coincidente fatidice. Si mai e stresat de perspective incerte si de ezitarile mele. Daca as avea raspunsul corect...

In aceste conditii contractiile mele par desigur derizorii si neadecvate si chiar nadajduiesc sa fie Braxton Hicks. Maine implinim termenul de 40 de saptamani, e foarte frig si dupa ninsoarea de ieri strada arata ca un croissant pudrat. Si eu n-am timp sa nasc. Vreau soare si primavara si sa ma sustrag dizarmoniilor din jur.