Desi nu s-a terminat e gata

Anul. Asta. Cel mai intens si mai naravas dintre anii mei: cu al doilea-si-ultimul pui de om copt si livrat in lumea noastra, impachetat, sarit parleazul si despachetat avut pisicesc, reinventat si reintegrat in sistemul balcanic.

An frumos, foarte plin si viu, cu un pic cam multe medicamente pe final, dar pozitiv overall, cu multe puncte bifate pe parcurs, multe planuite in detaliu, altele cazute in brate si stranse la piept cu bucurie.

In primavara cand toate s-au legat against all odds, cumsecadenia americana s-a exprimat ca "it was meant to happen". Inca mai cred asta si desi deloc usoare, ultimele luni ne-au retusat prioritatile si ne-au intarit fortele.

In afara de gasirea cuibului propice, mai ramane un singur lucru de pe agenda pe care il transfer in 2012: vreau sa vina o zi in care sa ma plictisesc!

Micro-femeia

Toma este in spital cu Stefan. Are insuficienta respiratorie, adica respira ca un pisoi fara vlaga, repede si ineficient; tratamentul consta din masca de oxigen, steroizi si antibiotic intravenos, jucarii si desene animate de Mos Nicolae. Cred foarte mult in terapia prin dragoste si joc. A spus ca e curajos si i-a multumit asistentei dupa ce i-a pus branula - din doua incercari. Andrei doarme somnul de seara, dupa ce ne-am jucat si opintit a merge in doua. Usor sacait de urmatorii dinti - avem opt sau noua deja, nu e clar. Amandoi sunt putin constienti de ce ni se intampla mie si lui Stefan in vreme ce ei isi vad de durerile cresterii. Stefan incarunteste accelerat, sufera cu ei impreuna pana la lacrimi, eu ma subtiez subtil, ca un om de zapada intr-o zi de iarna tarzie. Speaking of which, azi a nins frugal, e pudra pe dealuri, si probabil zapada in Postavaru'. Si se aprinde Bradul din piata odata cu toate decoratiunile si ghirlandele din oras. Ma gandesc sa fur zece minute inainte de a merge la spital, sa ma duc sa filmez pentru Toma - voia atat de mult sa vada cu ochii lui.

E greu sa fii responsabil de suflete mici, epuizant psihic si fizic, o continua lupta cu sinele tau egoist, spontan, imatur si iubitor de boem. Sau de o viata fara griji. Sau doar de una in care sa iti poti face planuri. Maine trebuia sa merg in delegatie la Bucuresti. Doua intalniri. Pentru care m-am pregatit in ultimele doua saptamani. Tabula rasa. Si mi-e ciuda ca nu ma pot implica eficient in treburile de "oameni mari" si ratez magistral ambele roluri. In plus sunt super obosita - urasc conceptul de super woman - care arata super bine, cu manichiura, pedichiura, coafura si masajul la zi, are o cariera dezlantuita, o relatie minunata cu partenerul ei si e desigur o mama perfecta, care nu tipa niciodata, duce copiii la opt activitati, ii tine in brate de cate ori e necesar si le citeste toate cartile de cate doua ori pe seara.  I am just a micro-woman: vreau sa citesc o carte pentru mine, sa vad un film bun acasa, sa ma intalnesc cu prietenii si copiii lor o data pe luna, sa ies in oras doar cu Stefan cateodata si sa plec in delegatie singura o data pe trimestru.

Am deraiat: viata mea e un haos perfect si nici nu mi-as putea-o imagina altfel. Cred in noi patru si stiu ca o sa radem bine la urma. As vrea doar ca pana atunci sa fiu in piua din vreme in vreme.

Rutina şi toţi prietenii ei

Unde se duce amorul când pleacă? Se mai întoarce? Şi dacă nu, ce lasă în urmă? Şi cum rămâi tu, legumă social funcţională, dar mută de fractura nedureroasă a coloanei sinelui tandru şi bun? Şi pentru cât timp?

Reverberaţii

Acum optsprezece ani începeam facultatea: cu mintea a-pragmatică şi sufletul plin de fluturi. A fost o vreme bună. De visat, de iubit şi de presat între pagini groase care se vor scrie sau nu vreodată.

Vremea castanelor

Fara frunze. Sunt bratul subtire si gri, schita in carbune pe seama norilor,
Sunt ploaia si vantul, suierul iernii printre crengile din varf...
Bruma, zapada si gheata de-a valma, de-a uitarea si de-a v-ati ascunselea.
Sunt. Si e bine asa.

Muguri. Introspectia semintelor in devenire. Mirosul pamantului reavan.
Soarele ispitind iarba; conuri de floare alba, cerata si inalta.
Sunt ploaia si vantul, sapte frunze intr-un cerc de umbra.
Sunt. Si e bine asa.

Fierbinte, sangvin si fecund. Tampla fructului pulsand precum urma
de fier inrosit in palma culegatorului.
Sunt ploaia grea si furtuna care nu mai vin, care nu mai sunt.
Sunt. Si e bine asa.

Lumina filtrata prin miere. Gravitatia perena.
Sunt ploaia si vantul; intuitia vremii.
Castanele rostogolindu-se ludic.
Sunt. Si mi-e bine asa.

Doamna Toamna

...nu credeam c-o sa mai vii, ca puteam si eu s-adun... Hei-hei, graunte de energie, tinute strans la piept, doua.  Ce bine e acasa, ce bun e aerul si ce frumoasa padurea care-si vopseste frunzele rosu Titzian.

Mere, nuci, parmezan si vin alb bun. Cald si bland in jur. Copii chicotind, gangurind, aratandu-si dintii noi ca doua fierastraie in miniatura ("I'm a mean shark! :)" ),  oboseala cu sens, in sfarsit echilibru, desi in miscare.

Braşov II

Ne continuăm drumul pe spirala temporală care m-a adus în locul din care am plecat acum şapte ani, doar că acum sunt mai întreagă: am parcurs un mare capitol despre singurătate, tăcere, încredere şi încredinţare, asimilare şi disimulare, paşi mărunţi înăuntru-mi cercetând motivaţii şi sensuri de fond.

Am închiriat un apartament într-o casă frumoasă, în al cărui balcon respir brazii de pe Tâmpa şi de prin alte coame urbane. Mi-am amintit ce-am simţit demult când m-am întors după cele câteva luni de haos petrecute în Bucureşti: cea mai proastă zi aici e mai bună decât cea mai bună zi oricunde altundeva. Reconfirm.

Transhumanta transantlantica

Iunie a fost o luna nebuna cu impachetat, triat, etichetat, eliberat, deliberat etc. Ultima saptamana a atins apogeul haosului pentru ca am vandut absolut toata mobila si in fiecare zi au venit unii si altii sa incarce chilipirurile. Cel mai haios a fost garage sale-ul pe care ni-l propusesem intre zece dimineata si patru dupa-amiaza, dar am fost treziti de o cucoana insistenta la opt fara un sfert, care statea indignata in usa in fata pijamalelor lui Stefan cu un mare "si eu ce fac acum - semn de intrebare" pe fata. Desi ma temeam ca "nu stiu-ul" sec o va dezarma, a venit din nou la noua, si a cumparat un sfert din articolele pe care apucasem sa le scoatem in garaj. Au urmat atat de multi pana la ora la care trebuia sa ridicam usa, incat ramasesem fara "marfa". Vecini si necunoscuti deopotriva s-au bucurat de maruntisurile care ne-ar fi stricat altminteri algoritmul celor cincizeci de cutii.

Atat socotisem ca vor incape in spatiul stramt lasat de mashi albu in containerul mic. Haine, jucarii si carti. Miercuri a venit containerul si au inceput incarcarea cutiilor. Le-am numerotat si descris pe fiecare intr-un inventar amator. Din pacate nu toate lucrurile erau in cutii in ziua in care ne-am mutat. Am pus totul claie peste gramada pe ultima suta de metri si ce-a ramas dupa plecarea tirului am aruncat sau am incercat sa ingramadim in bagajele de cala. Demers destul de ambitios si nebunesc pentru care am cumparat doua genti uriase, un cantar si am epuizat cele nici doua zile rezervate la hotel. Apoi am dramuit cele apriori desemnate indispensabile dimpreuna cu ramasitele fortuite in cele zece bagaje apeland la toate principiile optimizarii.

Ziua Z - ultimele retusuri, o programare la salon ratata, ultimele pachete ridicate chiar din mana postasului in drum spre aeroport, check in cu peripetii ca Andrei e singurul cetatean pur american, adica nu e si roman inca, si nu poate pleca fara bilet de intoarcere deoarece are nevoie de viza. Odata plecate bagajele monstru pe banda rulanta am respirat usurati ca macar de grija lor am scapat pentru o vreme. Urmatorul hop a fost la controlul de securitate: scoate copiii din carucioare, descalta-te, scoate cele patru calculatoare, lichidele, biletele, pasapoartele, cureaua, ceasul si lanturile de la gat. Si inca o data pe repede inapoi: pune copii in carucioare, laptopurile, lichidele, curelele, lanturile, etc. Repede-repede nu cumva sa intarziem la imbarcare (pe barca cu aripi), pana cand constatam ca primul zbor are o intarziere suficient de mare incat sa ratam legatura din Minneapolis. Renuntam la oferta de a petrece o noapte la hotel in Twin City, si la ridicare bagajelor de care ne credeam scapati, si decidem sa traversam in schimb aeroportul de escala pe diagonala in timp record. Cursa carucioarelor si a rucsacilor indaratnici a fost o reusita pana la urma, nu atat datorita performantele noastre atletice cat pentru ca aproape jumatate din pasagerii avionului intarziat aveau aceeasi destinatie. Asadar, ne-am instalat in transatlantic instantaneu si manati de furtunile violente de pe aleea tornadelor, am purces catre casa. A fost un zbor lin, cu exceptia catorva turbulente care au creat panica la traversarea norilor, despre care Toma s-a exprimat senin cum ca "era sa cadem cu avionul" (dar desigur ne-am fi ridicat si-am fi mers mai departe cum face el la locul de joaca) si pasagerii au facut "aaaaaahhh".

Ultimul segment a fost si cel mai placut - am schimbat izul de navetism aerian american cu o mostra modesta de batran continent zalud: mai mult spatiu, sandviciuri mai bune, bauturi gratis pe zbor regional si in general mai putine zambete tampe. Pauza de voie:

Am ajuns la terminalul nou, asa incat tranzitia la balcanism s-a facut cu blandete. Recuperarea bagajelor a durat mai mult decat am fi vrut dar au sosit toate in ciuda timpului strans de imbarcare din state. Drumul cu masina mi-a creat acelasi sentiment ca de fiecare data: odata aparuti muntii s-a facut liniste!

Începutul sfârşitului

Am început să împachetăm. Asta merge cu vaporul, asta cu valiza, asta vindem, asta merge la Goodwill. Criteriile sunt aleatorii, instinctuale, uneori ridicole. Negociez cu mine însămi fiecare obiect. Un demers epuizant, în care cedez de cele mai multe ori. Cărţile, pantofii şi jucăriile au prioritate. Maşina albă, fidela mea maşină de zăpadă, de furtuni şi de fugit prin lume cu muzica la maxim, se opune ca un leit motiv tuturor celorlate bunuri. E de vânzare, dar nimeni nu pare să o iubească atât de mult cum o iubesc eu şi după ultima evaluare rămâne cu noi.

Metri cubi, kilograme, regulamente de import şi alte considerente mercantile. Zilele trec cu zgomot, ca tornada lui Dorothy, îndepărtându-ne de Oz.

Sapte ani in America (I)

Aseară am luat bilete. One-way tickets. Încă pare ireal dar schimbăm capitolul: am vândut casa, împachetăm și aterizăm în Brașov pe 2 iulie - impropriu spus, de vreme ce aeroportul e încă o himeră, dar starea de spirit în care ne aflăm suportă o metaforă.

Ce-aude Toma?! :)

Asa se intreaba omuletul care implineste azi doi ani si jumatate, cand se-aude vreun zgomot neidentificabil. Vorbeste foarte mult si foarte corect, despre toate lucrurile dimprejur: stie ca mama il iubeste pana la cer, ca "greierasul toata vara/n-a putut nimic sa cante/ca i s-a furat chitara/si o broasca tot il minte", stie si despre "five little monkeys jumping on the bed", si cifre si litere alandala. Astazi s-a razbunat pe aspirator - cred ca si-a invins partial teama de monstrul negru si zgomotos; dupa ce dimineata ar fi vrut sa vina mashi kk sa il ia, ca nu e mizerie de-loc (spuse el uitandu-se la covorul din fata cortului in care s-a refugiat de frica). Si cand o sa fie mare, vrea sa se faca... mic.

Andrei a implinit si el sase saptamani si gangureste grozav cand e satul si odihnit. Cand e flamand insa, tipa in allegro, gasind note mai inalte si mai stridente cand te astepti sa fi atins deja apogeul. Cand viseaza isi aduna sprancenele intr-un fel de incruntare mirata si suspina de parca tot laptele lumii ar fi in mare primejdie. Alteori dupa o masa buna, pastrand inca urmele faptei pe mustati si pe obrajii rosii de indarjire, zambeste satisfacut si senin, in deplina armonie cu lumea si universul. Apoi se intinde si se omideste si cade din nou in somn de inger. Inca miroase a nou-nascut si-mi e tare drag sa-l simt cuibarit in brate.

Timpul se arcuieste pe spatele nostru, se face poveste de dragoste multiplicata ca-ntr-un caleidoscop cu bucati mici de sticla colorata si oglinzi. Sunt indragostita de perfectiunile lor minuscule, de gesturile lor nonsalante si inocenta irezistibila.

Se intampla foarte multe zilele-astea si uneori simt ca nu pot sa le incap cu sufletul si sa le masor cu mintea. In plus, primavara inca se zbate intre iluzie si certitudine, cu muguri si inflatie de veverite stufoase iesite sa-si regaseasca comorile ingropate in toamna.