Ședință cu părinții

IIeri seara. Pe scaune mici de până și eu care-s relativ scundă, am stat cu genunchii la gură. S-a vorbit despre evaluări, serbare (în Poiană, sic!), lecții de tenis, drumeții de juma' de zi, lecții de muzică, înot, august când grădiniță va fi închisă (oare ce fac toți părinții o lună? se descurcă! și apoi răsuflă ușurați când reîncepe programul), și ta-da-da-da-da s-a vorbit despre școală! ha? Da, da, despre clasa 0 cea pregătitoare, teste pentru cei care nu împlinesc 6 ani până la 31 august, opțiuni și consecințe pentru cei care nu trec (sau nu doresc să participe la) "testarea", programa de la grupa mare, seriozitatea cu care din grădinari se vor transformă în școlari și brusc m-a lovit realitatea: there's no way back and there's no way out.

Endless sadness and a prayer

My mom is very sick. She was rushed to the hospital this early morning, with internal hemorrhage after vomiting large blood clots.

I pray and fear her horoscope is right: "The solar eclipse, a new moon in Taurus, May 9-10 (depending on your time zone), will mark a major moment in your timeline. It will open the door on a whole new life, and you will see your old life start to recede into history.", whatever that may mean. Source

***

Later edit: Today, May 13, is her 58th birthday. Happy (birthday), because she's stable, getting a little better every day. Thank God! 

Să nu mă lași să nu te mai iubesc

Așa i-a spus, ca înainte de a pleca departe pentru mult timp. Privea în jos către mâinile adunate strâns pe genunchi și cumva simțea disperarea amestecată cu speranță din cuvintele lui, dar n-a răspuns. În cele câteva săptămani de când se cunoscuseră, de când zilele și nopțile se răsuceau fără știre, lăsând în urmă un ghem de stări extreme, era primul strigăt de ajutor. Primul semn că se apropiau de marginea realității și că ar fi putut rata aterizarea. Ea a continuat să tacă. Ca semn de înțelegere și asumare a unui eșec ipotetic? Sau dimpotrivă.

Mulți ani mai târziu, tristețea unei promisiuni încălcate le mai bântuie discret câte-un coșmar.

Patru gânduri

În weekend am fost iarăși off-grid. Fără telefon, fără facebook, fără televizor. Între Hășmașii Mare și Negru, pe-un drum leneș de căruță. Atât de subversiv încât n-am numărat mai mult de doișpe kilometri într-o oră. Suficienți să ajungem la destinație, unde ne așteptau doi oameni faini, doi copii buni, un cal, un câine și-o pisica de pădure (de pădure norvegiană, but still). Și dealuri cât vezi cu ochii. De-alea de transhumanță :)

Aprilie nebun

A plouat şi-am tuşit. Am băut zeci de ceaiuri fierbinţi şi-am transpirat tot atâtea tricouri. A trecut.

Vreau să vină primavara şi să stea. Să stea aşa calmă, fără vânt în plete şi frisoane de capricii. Să-şi numere mugurii şi bătrânii din parcuri. M-am săturat de cizme, fulare şi viruşi. Vreau zile însorite, lungi şi liniştite cu biciclete prin păduri crescătoare.

Şi mai vreau să plec câtva de-acasă. Să las copiii cu bunicii şi să plec în întâmpinarea păsărilor călătoare.

Curăţenia de primăvară

Am câteva cioturi de articole pe care nu le voi dezvolta cumsecade prea curând din lipsa coerenţei. Aşa că le desfiinţez alene acum.

Ghiocelul meu

Vine şi mi se aşează în braţe şi toţi gheţarii de prin colţurile cu mai puţină lumină se topesc şi ne inundăm amândoi de dragoste şi primăvară şi căldură aurie.

Nouă ni se întâmplă nouă

Nouă ani de dragoste, de fluturi în stomac, uneori coloraţi de vise, curcubee, cuvinte scrise şi împărtăşite, alteori negri de frică, de distanţe, de nevorbit sau neţinut în braţe. Nouă ani buni-nebuni, rollercoaster de planuri, reuşite, încercări, încleştări, încercănări, lacrimi de dor, ciudă, dar mai ales fericire.

Ugly Betty

A nins de parca ar fi februarie, inceput de olimpiada de iarna si tineret. Frumos, gras, umed, pufos si foarte alb. Pietonala-mall din oras a fost vandalizata de doi tineri imbatati de mirajul filmelor americane. O bata de baseball si-un neuron ratacit intre amicii ebrietati au facut din Republicii un peisaj belicos.

Arăţi ca o mamă!? Poate ai diastază abdominală

Mi-am amintit că după ce l-am născut pe Toma şi încă luptam cu pufoşeniile care fuseseră garsoniera lui, soacră-mea m-a-ncurajat cu "lasă, că în sfârşit arăţi şi tu ca o mamă" :)

N-am ştiut dacă să râd sau să plâng aşa că mi-am văzut de ale mele însă în încercările recente de a îmi recupera persoana "modelată" de două maternităţi apropiate în timp, purtate peste 41 de săptămâni, am început să înţeleg ce-a spus fără să vrea: că majoritatea mamelor au separaţie abdominală sau diastază (în termeni medicali).

Londra la inceput de an bun

Am incheiat socotelile cu 2012, un an foarte plin, greu in pilde si rodnic in invataminte, cu dureri de crestere sufleteasca.

2013 va fi cu calatorii, sport si interactiuni vii. Scop in care mi-am propus dezactivarea contului Facebook - nu stiu daca sunt dependenta dar tresar la orice notificare, poftesc nejustificat la like-uri si am capatat adhd internautic. Daca nu voi putea sa ma lipsesc de el - imi voi injumatati nemilos prietenii.