Rutina şi toţi prietenii ei

Unde se duce amorul când pleacă? Se mai întoarce? Şi dacă nu, ce lasă în urmă? Şi cum rămâi tu, legumă social funcţională, dar mută de fractura nedureroasă a coloanei sinelui tandru şi bun? Şi pentru cât timp?

Reverberaţii

Acum optsprezece ani începeam facultatea: cu mintea a-pragmatică şi sufletul plin de fluturi. A fost o vreme bună. De visat, de iubit şi de presat între pagini groase care se vor scrie sau nu vreodată.

Vremea castanelor

Fara frunze. Sunt bratul subtire si gri, schita in carbune pe seama norilor,
Sunt ploaia si vantul, suierul iernii printre crengile din varf...
Bruma, zapada si gheata de-a valma, de-a uitarea si de-a v-ati ascunselea.
Sunt. Si e bine asa.

Muguri. Introspectia semintelor in devenire. Mirosul pamantului reavan.
Soarele ispitind iarba; conuri de floare alba, cerata si inalta.
Sunt ploaia si vantul, sapte frunze intr-un cerc de umbra.
Sunt. Si e bine asa.

Fierbinte, sangvin si fecund. Tampla fructului pulsand precum urma
de fier inrosit in palma culegatorului.
Sunt ploaia grea si furtuna care nu mai vin, care nu mai sunt.
Sunt. Si e bine asa.

Lumina filtrata prin miere. Gravitatia perena.
Sunt ploaia si vantul; intuitia vremii.
Castanele rostogolindu-se ludic.
Sunt. Si mi-e bine asa.

Doamna Toamna

...nu credeam c-o sa mai vii, ca puteam si eu s-adun... Hei-hei, graunte de energie, tinute strans la piept, doua.  Ce bine e acasa, ce bun e aerul si ce frumoasa padurea care-si vopseste frunzele rosu Titzian.

Mere, nuci, parmezan si vin alb bun. Cald si bland in jur. Copii chicotind, gangurind, aratandu-si dintii noi ca doua fierastraie in miniatura ("I'm a mean shark! :)" ),  oboseala cu sens, in sfarsit echilibru, desi in miscare.

Braşov II

Ne continuăm drumul pe spirala temporală care m-a adus în locul din care am plecat acum şapte ani, doar că acum sunt mai întreagă: am parcurs un mare capitol despre singurătate, tăcere, încredere şi încredinţare, asimilare şi disimulare, paşi mărunţi înăuntru-mi cercetând motivaţii şi sensuri de fond.

Am închiriat un apartament într-o casă frumoasă, în al cărui balcon respir brazii de pe Tâmpa şi de prin alte coame urbane. Mi-am amintit ce-am simţit demult când m-am întors după cele câteva luni de haos petrecute în Bucureşti: cea mai proastă zi aici e mai bună decât cea mai bună zi oricunde altundeva. Reconfirm.

Transhumanta transantlantica

Iunie a fost o luna nebuna cu impachetat, triat, etichetat, eliberat, deliberat etc. Ultima saptamana a atins apogeul haosului pentru ca am vandut absolut toata mobila si in fiecare zi au venit unii si altii sa incarce chilipirurile. Cel mai haios a fost garage sale-ul pe care ni-l propusesem intre zece dimineata si patru dupa-amiaza, dar am fost treziti de o cucoana insistenta la opt fara un sfert, care statea indignata in usa in fata pijamalelor lui Stefan cu un mare "si eu ce fac acum - semn de intrebare" pe fata. Desi ma temeam ca "nu stiu-ul" sec o va dezarma, a venit din nou la noua, si a cumparat un sfert din articolele pe care apucasem sa le scoatem in garaj. Au urmat atat de multi pana la ora la care trebuia sa ridicam usa, incat ramasesem fara "marfa". Vecini si necunoscuti deopotriva s-au bucurat de maruntisurile care ne-ar fi stricat altminteri algoritmul celor cincizeci de cutii.

Atat socotisem ca vor incape in spatiul stramt lasat de mashi albu in containerul mic. Haine, jucarii si carti. Miercuri a venit containerul si au inceput incarcarea cutiilor. Le-am numerotat si descris pe fiecare intr-un inventar amator. Din pacate nu toate lucrurile erau in cutii in ziua in care ne-am mutat. Am pus totul claie peste gramada pe ultima suta de metri si ce-a ramas dupa plecarea tirului am aruncat sau am incercat sa ingramadim in bagajele de cala. Demers destul de ambitios si nebunesc pentru care am cumparat doua genti uriase, un cantar si am epuizat cele nici doua zile rezervate la hotel. Apoi am dramuit cele apriori desemnate indispensabile dimpreuna cu ramasitele fortuite in cele zece bagaje apeland la toate principiile optimizarii.

Ziua Z - ultimele retusuri, o programare la salon ratata, ultimele pachete ridicate chiar din mana postasului in drum spre aeroport, check in cu peripetii ca Andrei e singurul cetatean pur american, adica nu e si roman inca, si nu poate pleca fara bilet de intoarcere deoarece are nevoie de viza. Odata plecate bagajele monstru pe banda rulanta am respirat usurati ca macar de grija lor am scapat pentru o vreme. Urmatorul hop a fost la controlul de securitate: scoate copiii din carucioare, descalta-te, scoate cele patru calculatoare, lichidele, biletele, pasapoartele, cureaua, ceasul si lanturile de la gat. Si inca o data pe repede inapoi: pune copii in carucioare, laptopurile, lichidele, curelele, lanturile, etc. Repede-repede nu cumva sa intarziem la imbarcare (pe barca cu aripi), pana cand constatam ca primul zbor are o intarziere suficient de mare incat sa ratam legatura din Minneapolis. Renuntam la oferta de a petrece o noapte la hotel in Twin City, si la ridicare bagajelor de care ne credeam scapati, si decidem sa traversam in schimb aeroportul de escala pe diagonala in timp record. Cursa carucioarelor si a rucsacilor indaratnici a fost o reusita pana la urma, nu atat datorita performantele noastre atletice cat pentru ca aproape jumatate din pasagerii avionului intarziat aveau aceeasi destinatie. Asadar, ne-am instalat in transatlantic instantaneu si manati de furtunile violente de pe aleea tornadelor, am purces catre casa. A fost un zbor lin, cu exceptia catorva turbulente care au creat panica la traversarea norilor, despre care Toma s-a exprimat senin cum ca "era sa cadem cu avionul" (dar desigur ne-am fi ridicat si-am fi mers mai departe cum face el la locul de joaca) si pasagerii au facut "aaaaaahhh".

Ultimul segment a fost si cel mai placut - am schimbat izul de navetism aerian american cu o mostra modesta de batran continent zalud: mai mult spatiu, sandviciuri mai bune, bauturi gratis pe zbor regional si in general mai putine zambete tampe. Pauza de voie:

Am ajuns la terminalul nou, asa incat tranzitia la balcanism s-a facut cu blandete. Recuperarea bagajelor a durat mai mult decat am fi vrut dar au sosit toate in ciuda timpului strans de imbarcare din state. Drumul cu masina mi-a creat acelasi sentiment ca de fiecare data: odata aparuti muntii s-a facut liniste!

Începutul sfârşitului

Am început să împachetăm. Asta merge cu vaporul, asta cu valiza, asta vindem, asta merge la Goodwill. Criteriile sunt aleatorii, instinctuale, uneori ridicole. Negociez cu mine însămi fiecare obiect. Un demers epuizant, în care cedez de cele mai multe ori. Cărţile, pantofii şi jucăriile au prioritate. Maşina albă, fidela mea maşină de zăpadă, de furtuni şi de fugit prin lume cu muzica la maxim, se opune ca un leit motiv tuturor celorlate bunuri. E de vânzare, dar nimeni nu pare să o iubească atât de mult cum o iubesc eu şi după ultima evaluare rămâne cu noi.

Metri cubi, kilograme, regulamente de import şi alte considerente mercantile. Zilele trec cu zgomot, ca tornada lui Dorothy, îndepărtându-ne de Oz.

Sapte ani in America (I)

Aseară am luat bilete. One-way tickets. Încă pare ireal dar schimbăm capitolul: am vândut casa, împachetăm și aterizăm în Brașov pe 2 iulie - impropriu spus, de vreme ce aeroportul e încă o himeră, dar starea de spirit în care ne aflăm suportă o metaforă.

Ce-aude Toma?! :)

Asa se intreaba omuletul care implineste azi doi ani si jumatate, cand se-aude vreun zgomot neidentificabil. Vorbeste foarte mult si foarte corect, despre toate lucrurile dimprejur: stie ca mama il iubeste pana la cer, ca "greierasul toata vara/n-a putut nimic sa cante/ca i s-a furat chitara/si o broasca tot il minte", stie si despre "five little monkeys jumping on the bed", si cifre si litere alandala. Astazi s-a razbunat pe aspirator - cred ca si-a invins partial teama de monstrul negru si zgomotos; dupa ce dimineata ar fi vrut sa vina mashi kk sa il ia, ca nu e mizerie de-loc (spuse el uitandu-se la covorul din fata cortului in care s-a refugiat de frica). Si cand o sa fie mare, vrea sa se faca... mic.

Andrei a implinit si el sase saptamani si gangureste grozav cand e satul si odihnit. Cand e flamand insa, tipa in allegro, gasind note mai inalte si mai stridente cand te astepti sa fi atins deja apogeul. Cand viseaza isi aduna sprancenele intr-un fel de incruntare mirata si suspina de parca tot laptele lumii ar fi in mare primejdie. Alteori dupa o masa buna, pastrand inca urmele faptei pe mustati si pe obrajii rosii de indarjire, zambeste satisfacut si senin, in deplina armonie cu lumea si universul. Apoi se intinde si se omideste si cade din nou in somn de inger. Inca miroase a nou-nascut si-mi e tare drag sa-l simt cuibarit in brate.

Timpul se arcuieste pe spatele nostru, se face poveste de dragoste multiplicata ca-ntr-un caleidoscop cu bucati mici de sticla colorata si oglinzi. Sunt indragostita de perfectiunile lor minuscule, de gesturile lor nonsalante si inocenta irezistibila.

Se intampla foarte multe zilele-astea si uneori simt ca nu pot sa le incap cu sufletul si sa le masor cu mintea. In plus, primavara inca se zbate intre iluzie si certitudine, cu muguri si inflatie de veverite stufoase iesite sa-si regaseasca comorile ingropate in toamna.

4x4 sau 4 saptamani de cand suntem 4

Timpul zboara si mai repede zilele-astea. Totul e impartit intre alaptare din 2 in 3 ore, scutece, spalat multimi de rufe transpirate, innobilate cu PP/KK sau branzificate :) MBA-ul nu ajuta nici la managementul timpului, nici la multi-tasking; ajuta doar zambetele satisfacute ale lui Andrei dupa cate o masa copioasa si licuricii de fericire din ochii lui Toma dupa cate o plimbare cu bicicleta sau alte activitati atletice.

Nu stiu cat o sa dureze viata asa, pe repede-nainte, dar in ciuda valmasagului de emotii si nesomn, e un soi de pace a lucrului bine facut.

Si daca nu era de-ajuns, intre timp incercam sa vindem casa, sa punem actele si gandurile in ordine si sa ne pregatim de o aventura noua: speram noi mai bogata si mai autentica.

Cum a venit Prâslea pe lume

Ştiam că se va întâmpla marţi şi ştiam că nu mai pot amâna. Pentru că nu mai aveam răbdare, pentru că nu mai puteam dormi (nu că apoi aveam să dorm) şi pentru că de câteva săptămâni bune mi se spusese că nu o să ajung la termen(ul de 40 de săptămâni). Şi am trecut peste ziua prezisă fluierând, fără nici un gând să nasc, cu dilataţie patru-cinci vreme de patru săptămâni, şi contracţii nedureroase şi inconsecvente în prezilele naşterii.