De ce și cum (este mai bine să) ne despărțim?

Cineva mi-a spus recent că despărțirile sunt grele, dar că eu am o putere mare de a le săvârși. Au trecut câteva zile și ecoul acestor cuvinte mi-a răsunat în minte ca un refren obsesiv de sfârșit de vară, undeva între un dar amărui și o sentință dulce. Mi-am amintit apoi că tema celei mai recente tabere de formare în psihoterapie a fost doliul și despărțirea și că inițial ideea de a petrece șapte zile în inima conflictelor și durerii pricinuite de relațiile terminate dar neîncheiate m-a neliniștit profund. Am învățat însă că ceea ce doare într-o despărțire este ceea ce rămâne din tine, cel care ai trăit în relație, după ce relația s-a terminat.

Față în față

Am terminat ambele sesiuni cu brio, am schiat, am alergat, am citit și am scris, am râs și plâns de-atâta râs cu prieteni vechi și noi, am dormit mult, am fost la masaj și am stat în saună, am făcut tarte cu mere, ciorbe și pilafuri și, mai presus de toate, am nefăcut nimic. După patru săptămâni în cealaltă viață a mea, cea cunoscută și de aceea confortabilă, m-am întors la malul neliniștit al mării, frământat de valuri înalte de turcoaz. Îmi place alternanța fluidă între ceea ce este pare și ceea ce ar putea fi.

În căutarea evazivului sine

Dacă toți am fi perfecți, ar fi o plictiseală îngrozitoare. Eu cred că Eva de plictiseală a vorbit cu șarpele. Pentru mine sensul vieții este legat de întâlnirea cu miezul real, nealterat de condiționări socio-culturale, norme și valori prestabilite. Întâlnirea cu tine însuți, acceptarea deplină a întregului, mai ales a umbrei, ar trebui să fie cel mai emoționant moment din viața cuiva. 

Lost at sea

I feared and I lost myself in fear
As I turned my back on light
the shadows grew long at my feet

Logoterapie și vid existențial

După ce i-am citit aproape toate romanele, acum un an mi-am dăruit o sesiune de consiliere și psihoterapie cu Irvin Yalom, profesorul și psihiatrul, cu intenția de a înțelege cum abordează un existențialist ambivalența și confuzia. Dintr-un egoism aproape copilăresc, îmi doream să am o oră din viața lui, dar și să mă hrănesc cu experiența și generozitatea lui. Întâlnirea noastră a durat o oră și un sfert și am ajuns de la dileme ușoare la întrebări legate de intimitate, ascuțite ca un bisturiu: nu înțeleg ce anume din tine, nu îți dă voie să ceri ceea ce vrei pentru tine.

Zece principii

Acum patru decenii, mergeam de două ori pe săptămână la antrenamente de judo. Judecând după faptul că în puținele competiții, demonstrații și examene de centură la care am participat, partenerii mei erau întotdeauna băieți, eram probabil singura fată înscrisă la un club din țară pe atunci. Dincolo de disciplina și concentrarea specifică sportului în general, și artelor marțiale în special, simt că datorez cel mai mult minutelor de la începutul fiecărui antrenament, în care instructorul ne citea cele zece principii ale unui luptător de judo așa cum au fost enunțate de fondatorul judo și ju-jitsu, Jigoro Kano.

Trauma transgenerațională

Cum ar fi dacă temerile tale cele mai profunde, comportamentele tale distructive sau eșecurile constante nu ți-ar aparține cu adevărat, ci ar fi moștenite de la strămoșii tăi?

 

În cartea sa, Povestea ta a început demult, Mark Wolynn explică modul în care traumele părinților, bunicilor sau strămoșilor noștri se pot manifesta în propriile modele sau emoții repetate, inclusiv depresie, anxietate, simptome fizice și alte probleme. Cartea vorbește despre ideea traumei familiale moștenite și documentează cele mai recente cercetări epigenetice care explică modul în care amintirile traumatice pot fi transmise prin modificări chimice în ADN. Mulți dintre noi retrăim tragediile din generațiile anterioare fără a face vreodată legătura între propriile provocări și istoria familiei noastre. Această legătură inconștientă cu strămoșii noștri ne împiedică să ne rezolvăm vreodată simptomele.

Reparentingul sau cum să (ne) fim buni părinți?

Pentru că felul în care ne exprimăm emoțiile se învață în copilăria mică iar apoi determină profunzimea, echitatea și calitatea interacțiunilor cu ceilalți, am tradus zilele acestea un ghid de reabilitare emoțională, propus de Dr. Nicola Pera. 

Mulți dintre noi am fost crescuți de părinți care nu au știut sau nu ne-au putut satisface nevoile emoționale, ceea ce creează la vârsta adultă situații în care ne luptăm în relații, ne autotrădăm sau simțim rușine. Reparentingul este actul de a-ți oferi ceea ce ai avut nevoie dar nu ai primit în copilărie. Acest lucru ne ajută să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și pe alții și ne îmbunătățește calitatea relațiilor.

Cine sunt? Cine ești? Cine suntem?

Pentru a-i întâlni cu adevărat pe ceilalți, cred cu toată inima că singura întâlnire importantă din timpul vieții noastre este aceea cu noi înșine, cu tot ceea ce suntem, cu părțile noastre la vedere, acceptabile și dezirabile social, dar mai ales cu cele ascunse, de care ne este rușine, dar care ne dau unicitate și sens.

Despre semne

Povestea, asta este ce ne deosebește de animale, de plante, de pietre. Visele pe care ni le facem, pe care le ținem în noi, pe care ni le spunem sau ascundem, visele voluntare și mai ales celelalte, labirinturile subconștientului. Amintirile pe care ni le repovestim, până când devin ceea ce avem nevoie să credem că ni s-a întâmplat, ca să ne justificăm cine suntem.

Nedor

Astăzi este ziua României sau ziua când România s-a făcut mare, după ce toți vecinii vorbitori de limbă română s-au așezat în cerc, într-o graniță cât de cât rotundă. Mi-a fost mult dor de ea cât eram peste ocean, am plâns de bucurie când m-am întors și am crezut că e bine ce fac. Acum nu îmi lipsește.