De dragoste (I)

Câteodată timpul, deşi nu există, devine sfărâmicios. Atunci viaţa pare gri şi friabilă. Nu ştiu, nu vreau şi nu pot să trăiesc liniar. Am încercat şi mi se pare imposibil; ar fi ca şi cum mi-aş pondera fiecare impuls, într-o încercare bizară de reabilitare a sinelui meu autentic. Am nevoie de emoţii, exaltare şi suferinţă, pentru a îmi exersa sufletul.

Planificare familială - când, câţi (şi ce) copii facem?

Multă vreme m-am întrebat care e formula optimă într-o familie; cu toţii ştim despre şi suntem victime ale tic-tac-ului biologic sau social dar ar fi minunat dacă am şti exact când ar trebui să ne căsătorim ca să avem timp să facem exact câţi copii ne-ar completa perfect taboul idilic al vieţii domestice.

Conştiinţă şi hormon (odă eternului feminin)

Ca mai toată lumea, am avut o copilărie colorată. M-am jucat printre blocuri în construcţie, de unde săream în grămezi mari de nisip, îmi măsuram puterile, centimetri şi kilogramele cu băieţii, boxam un maimuţoi de pluş agăţat de clanţă drept exerciţiu de autoapărare, iar iarna alunecam graţios pe gheaţă în ritm de Ravel pe luciul băltoacelor din faţa blocului, îngheţate de vântul de la malul Dunării. Sunt sigură că nu am vrut să cresc mai repede, iar când la paisprezece ani păream cu cinci mai mare, nu mi s-a părut a fi un atu. 

Dumnezeu şi eu = it's (not that) complicated

Îmi amintesc degetele mamei strânse deasupra mea în timp ce îmi incanta aproape mecanic o rugăciune de somn odihnitor; stând culcată, urmăream ca în transă şoarecele imaginar pe care-l ţinea de coadă între mijlociu, degetul mare şi index, şi pe când îl scutura către cele patru colţuri ale camerei, mă adunam mai bine sub plapumă să nu carecumva să-l scape peste mine.

Iubiri aproape celebre

Bunica a avut cinci copii, patru fete şi-un fecior. Mama a fost cea mai mare, iar eu prima nepoată. Între mine şi surorile mici şi gemene ale mamei e tot atât cât între mine şi sora mea, astfel ca am crescut într-o familie mare, cu duminici gălăgioase în jurul mesei, cu multe mătuşi, unchi şi verişori.

Aberaţii din noaptea cea mai lungă

Luuuume-lume, peste câteva zile dăm pagina asta mâzgălită, îngălbenită, cu greşeli şi corecturi, colorată, cu colţul frunzărit de-atâta frământare, cu bilanţ pozitiv deşi n-ai zice la prima vedere, dăm coala asta zic, pe-o foaie nou-nouţă, virgină şi albă, numai bună de mototolit, schiţat planuri, scris istorii, desenat, creat, încercat, ratat, reuşit şi neapărat consemnat. 

Singură pe coclauri

Ultimele săptămâni au trecut nebuneşte, fără soare, cu zile-maraton şi weekenduri înghesuite între petreceri cu prea mult vin şi fum, cu nopţi lungi fragmentate de tuse-febră-coşmaruri şi dimineţi târzii, convalescente.

Cel mai bun tată

Se întunecă devreme, afară plouă cu ace de gheaţă şi din camera copiilor se aude vocea Stelei Popescu povestind despre Nemo. Ştiu că liniştea nu va dura mult, dar mă bucur de ea câtă e, răsfoind placid o revista ca o carte de colorat - cu imagini disparate şi informaţii puţine.

Roma, decembrie

Am plecat pe vreme rea, cu vant si polei, iar la destinatie am gasit Roma bosumflata, cu barbia tremurand, aproape sa planga, desi erau 23 grade. Ne-a primit pe muchia dintre vara si toamna, cu toate piețele murdare de frunze si păsări, parca nemaiavand incotro. Pentru cei care au deschis televizoarele mai tarziu, excursia asta e o reeditare a unei incercari din februarie de a sarbatori nunta de tinichea (ce minte vesela o fi inventat etichetele-astea aniversare!?)

Despre prietenie

Zilele trecute am prânzit cu o bună prietenă; nu ne mai văzusem de la începutul verii. Ne vedem din ce în ce mai rar în ultima vreme, dar ne putem continua frazele, putem oricând râde până în zori şi ne putem reproşa toate defectele fără consecinţe.

Capitalism

Aveam cinci sau şase ani şi tronam în mijlocul banchetei de piele a unui mercedes-bot-de-cal. La destinaţie am refuzat să cobor, semn clar că etimologia confortului se afla chiar acolo, pe locul din spate al simbolului burghez. Maşina era a unor prieteni deveniţi ulterior un fel de rude foarte foarte îndepărtate prin cvasi-alianţă, ai părinţilor mei. Genul de cunoştinţe cu care te lăudai în şoaptă, cu aerul de dizident-sub-acoperire. Oamenii emigraseră în Australia şi puteau vizita legal România anilor 80. Nu ştiu cum au făcut asta dar ştiu că firescul contrastant al prezenţei lor mi-a influenţat o mare parte din copilărie. Nu era nimic ostentativ în felul lor de a fi, dar existenţa lor era atât de diferită de a noastră, diametral opusă atât geografic cât şi dogmatic, încât zăceam căzută în contemplaţie ori de câte ori erau în preajmă ori se vorbea despre ei.