Polaris

Când a urcat în tren era deja întuneric. S-a strecurat pe culoar și a intrat în primul compartiment gol. A închis ușa și s-a lăsat moale pe canapeaua din vinilin, prizonier de bună voie în incinta soioasă cu pereți de sticlă. Canapeaua și lumina obscură îi aminteau de cabinetul psihologului și asta îi dădea un sentiment de liniște.

Playground

În fiecare marți la 13 fix închid ochii și plec pentru o oră într-o lume benignă pe care am creat-o într-un sfârșit de vară demultă, pe când sufeream de anxietate și insomnie. De obicei mă plimb cu ochii închiși într-un lan înalt de grâu cu maci și flori albastre. Miroase a iarbă ruptă. E cald și spicele foșnesc încet în bătaia vântului. Nu am nici o direcție și nici un scop, merg la întâmplare prin labirintul auriu și aerul cu zumzet colorat.

Schi în octombrie

Vacanța asta a fost o decizie pansament, întru compensarea amânării călătoriei de ziua mea. Am plecat vineri dimineață pe vreme bună. La Budapesta cerul a devenit o planșă de demonstrații atmosferice cu nori de toate culorile, formele și dimensiunile, pe un cer de un albastru ireal.

Ora de iarnă

Am lăsat orașul departe
într-o furtună albă
Am traversat ape și granițe
până când soarele a obosit
și am adormit împreună
într-o limbă străină

Orionide

Fir-ar a naibii de toamnă deghizată, toamnă uragan, toamnă cu inima pe-afară! Am alergat în mirosul înţepător de vegetaţie arsă, în aerul rece de octombrie, pe zgură, în cercuri. Uneori pe stadion închid ochii și nu mai respir, alerg fără aer prin labirintul bântuit al minții.

Mulți ani, lumină!

Fiecare naştere presupune dualitatea creaţiei: o condamnare la viaţă şi o condamnare la moarte, o condamnare la bucurie şi la suferinţă deopotrivă. Au trecut patru ani pământeşti de când n-ai mai fost, s-a rostogolit de patru ori bila albastră.

Terapie

Astăzi, printre frunze-păsări-căzătoare, am acceptat că vara s-a sfârşit şi nu aş putea să o întorc din drum nici dacă aş vrea. Dar nu aş vrea. Pentru că știu că vara nu are timp de depresii şi amânări, şi-a copt fructele şi-a plecat, lăsându-mă cu sternul plin de scoici şi flori presate.

Alegorie în culori de apă

În răstimpul care a trecut de la ultima poveste, m-am descompus în trei războinici care îşi împart întunericul din nopţile crescătoare şi m-am recompus într-o trilogie de toamnă, un fel de puzzle sezonier.

Soare cu dinți

Septembrie a fost peste măsură de înverșunat și pasional. M-a purtat cu graţie nebună, cu bucurie şi deznădejde într-un carusel de stări: semimaratonul din Ciucaş, spitalul, o înmormântare, călătoria amânată, ceasul furat nou, telefonul pierdut nou, câteva ture bune de alergare pe Tampa şi în final, o trilogie în acuarelă despre trup, suflet şi minte, despre toamna mea organică și egocentrică.

Operația de amigdale

Toma avea puţin peste un an când a făcut prima amigdalita. Era încă sugar şi avea o relaţie foarte strânsă cu biberonul. Îl durea gâtul atât de rău încât plângea ori de câte ori îi arătăm sticla. Fusesem de multe ori la pediatru în zilele de dinaintea internării însă din cauza protocoalelor anti-antibiotic, plecam de fiecare dată acasă cu ibuprofen şi frustrare. În ziua aia nu înghiţise mai nimic şi am ajuns din nou la cabinet, mai mult de teama deshidratării. Ne-am internat de urgenţă şi a urmat un tratament intravenos cu antibiotic şi morfină. Am stat trei zile în spital, timp în care datorită medicaţiei puternice, era confuz şi apatic.

Igiena emoțională

Dacă ne tăiem, punem un plasture şi dacă avem o infecţie, luăm antibiotice. Ce facem însă atunci când ne doare sufletul sau când mintea o ia razna? Este de aşteptat să depăşim rănile psihologice de la sine, dar dacă eşti respins sau agonizezi datorită unui eşec, leziunile emoţionale pot fi la fel de îngrozitoare ca cele fizice.