Despre transformare și impermanență (în loc de bilanț)

Pentru că în piața publică e inflație de cuvinte și penurie de idei, m-am autoexilat în suburbiile temelor studențești. În loc de bilanțul convențional, mi-am propus să enumăr câte o resursă descoperită în arheologia sinelui, să îmi rămână ancore și borne pentru anii care vin.

Dragă mama

Am atât de multe lucruri să îți spun. Zece ani s-au dus într-un vortex nebunesc. Caii timpului gonesc fără astâmpăr ori noimă. Lumea s-a schimbat și există o anxietate perpetuă care face, în mod paradoxal, ca lucrurile mai demult comune să ne fi devenit valoroase - pentru mine soarele, apa, sănătatea, copiii, iubirea, pacea și frumusețea pe care o percep sunt tot mai prețioase.

Jurnal #351

Vara este deja pe sfârșite dar are încă parfumul unui vălătuc de vată de zahăr, pe care îl desfășor alene, flămândă de căldura dulce și moale a relaxării. Timpul meu respiră nostalgie și reverie. Nu îmi amintesc să mă mai fi simțit vreodată așa, în siguranță în nemișcare, binecuvântată că pot să îmi îngrijesc emoțiile și gândurile.

Vara în care dorm

Este atât de cald încât gândurile se lipesc între ele. Vara mea are o aură de neverosimil, cu spații largi între gesturi, ca într-un concediu de după concediu, când ești deja odihnit și totul e încetinit, fără presiune sau scop. Până și visele îmi sunt tihnite, visez programatic ceea ce am nevoie să existe - oceane de gheață verde-albăstruie, conversații boeme în franceză și acuarele cu mine dormind.

Tripping

Am mers mult astăzi, pe un traseu pe care nu l-am mai parcurs de câțiva ani, cu abrupt îngust și pădure înaltă, deasă, uscată și întunecată, pe care el a poreclit-o "pădurea eroului negativ". Mie îmi e dragă pădurea asta de brazi jumătate vii, jumătate morți, despicată de o potecă lată și moale, mirosind a ciuperci despre care nu bănui cât sunt de otrăvitoare. 

Jurnal #323

Gheme mari de căldură se desfac ziua peste oraș și lichefiază oameni, străzi, clădiri și orice le iese în cale. Zidul verde din mijlocul urbei respiră sacadat, ca un câine hăituit. Pe înserat, ne târâm gândurile cleioase înghesuite în trupuri supraîncălzite, încolonați prin parcuri. Noaptea plouă violent, cu vise ireproductibile.

Sunt suspendată între identități și geografii. Călătoresc între potențialități în vreme ce contemplu echilibrul. Mă joc și (am voie să) greșesc, las aerul care îmi intră în suflet să mă scotocească de mirări și miracole. Sărbătoresc cu și fără motiv. Mijlocul vieții e un cursor în mâna unui comediant.

Exhibiționismul psihologic

"Believe those who seek the truth, doubt those who find it."  André Gide

Pentru că lumea virtuală a creat tot mai mulți deținători de adevăruri incontestabile, vreau să scriu despre ceea ce numesc "exhibiționism psihologic" - o formă de violență emoțională care implică expunerea și impunerea, nesolicitată și fără inhibiții, a conținuturilor emoționale proprii asupra celorlalți. Evenimentul este copleștor și inevitabil, îți solicită toată atenția, ca atunci când saltimbancii urbani își fac numărul zgomotos chiar lângă masa ta și nu poți nici să te uiți în altă parte, nici să mesteci, nici să înghiți.

Parfumul ambiental al Hotelului “Negresco”

Redau mai jos o parte din întrebările la care am răspuns în legătură cu proiectul final al masterului pe care îl susțin în Franța. A fost o bucurie să rememorez drumul pe care am plecat, ca visătoare profesionistă. 

[....] De unde până unde interesul pentru fragranțe?

Anii recenți au fost provocatori pentru toată lumea. Când a început pandemia eram deja înscrisă la Psihologie și asta m-a ajutat să îmi reevaluez prezentul și să găsesc un fir roșu al valorilor, viselor și posibilităților mele, printre care s-a numărat și această fantezie a unui timp petrecut învățând limbajul parfumurilor, în capitala parfumurilor.

Kintsugi: arta japoneză de a îmbrățișa imperfecțiunea și de a-ți iubi defectele

Am învelit vasul nou într-un ștergar și lovindu-l timid cu ciocanul, m-am gândit la trei întâmplări în care am avut inima frântă de nedreptate, trădare, abandon, umilință și dor. M-am simțit de trei ori fragilă și de trei ori hotărâtă să merg mai departe. Fiecare lovitură a spart vasul întâi în două, apoi în trei și în patru, până când simbolul a ceea ce am fost înainte de a mă fi întâlnit cu alții, s-a aplatizat.

Circle

Although I have arrived, 

I continue to walk, 

Wandering through illusions, 

Enveloped in their embrace, 

from newborn to old age.

De ce și cum (este mai bine să) ne despărțim?

Cineva mi-a spus recent că despărțirile sunt grele, dar că eu am o putere mare de a le săvârși. Au trecut câteva zile și ecoul acestor cuvinte mi-a răsunat în minte ca un refren obsesiv de sfârșit de vară, undeva între un dar amărui și o sentință dulce. Mi-am amintit apoi că tema celei mai recente tabere de formare în psihoterapie a fost doliul și despărțirea și că inițial ideea de a petrece șapte zile în inima conflictelor și durerii pricinuite de relațiile terminate dar neîncheiate m-a neliniștit profund. Am învățat însă că ceea ce doare într-o despărțire este ceea ce rămâne din tine, cel care ai trăit în relație, după ce relația s-a terminat.

Față în față

Am terminat ambele sesiuni cu brio, am schiat, am alergat, am citit și am scris, am râs și plâns de-atâta râs cu prieteni vechi și noi, am dormit mult, am fost la masaj și am stat în saună, am făcut tarte cu mere, ciorbe și pilafuri și, mai presus de toate, am nefăcut nimic. După patru săptămâni în cealaltă viață a mea, cea cunoscută și de aceea confortabilă, m-am întors la malul neliniștit al mării, frământat de valuri înalte de turcoaz. Îmi place alternanța fluidă între ceea ce este pare și ceea ce ar putea fi.

În căutarea evazivului sine

Dacă toți am fi perfecți, ar fi o plictiseală îngrozitoare. Eu cred că Eva de plictiseală a vorbit cu șarpele. Pentru mine sensul vieții este legat de întâlnirea cu miezul real, nealterat de condiționări socio-culturale, norme și valori prestabilite. Întâlnirea cu tine însuți, acceptarea deplină a întregului, mai ales a umbrei, ar trebui să fie cel mai emoționant moment din viața cuiva. 

Lost at sea

I feared and I lost myself in fear
As I turned my back on light
the shadows grew long at my feet

Logoterapie și vid existențial

După ce i-am citit aproape toate romanele, acum un an mi-am dăruit o sesiune de consiliere și psihoterapie cu Irvin Yalom, profesorul și psihiatrul, cu intenția de a înțelege cum abordează un existențialist ambivalența și confuzia. Dintr-un egoism aproape copilăresc, îmi doream să am o oră din viața lui, dar și să mă hrănesc cu experiența și generozitatea lui. Întâlnirea noastră a durat o oră și un sfert și am ajuns de la dileme ușoare la întrebări legate de intimitate, ascuțite ca un bisturiu: nu înțeleg ce anume din tine, nu îți dă voie să ceri ceea ce vrei pentru tine.

Zece principii

Acum patru decenii, mergeam de două ori pe săptămână la antrenamente de judo. Judecând după faptul că în puținele competiții, demonstrații și examene de centură la care am participat, partenerii mei erau întotdeauna băieți, eram probabil singura fată înscrisă la un club din țară pe atunci. Dincolo de disciplina și concentrarea specifică sportului în general, și artelor marțiale în special, simt că datorez cel mai mult minutelor de la începutul fiecărui antrenament, în care instructorul ne citea cele zece principii ale unui luptător de judo așa cum au fost enunțate de fondatorul judo și ju-jitsu, Jigoro Kano.

Trauma transgenerațională

Cum ar fi dacă temerile tale cele mai profunde, comportamentele tale distructive sau eșecurile constante nu ți-ar aparține cu adevărat, ci ar fi moștenite de la strămoșii tăi?

 

În cartea sa, Povestea ta a început demult, Mark Wolynn explică modul în care traumele părinților, bunicilor sau strămoșilor noștri se pot manifesta în propriile modele sau emoții repetate, inclusiv depresie, anxietate, simptome fizice și alte probleme. Cartea vorbește despre ideea traumei familiale moștenite și documentează cele mai recente cercetări epigenetice care explică modul în care amintirile traumatice pot fi transmise prin modificări chimice în ADN. Mulți dintre noi retrăim tragediile din generațiile anterioare fără a face vreodată legătura între propriile provocări și istoria familiei noastre. Această legătură inconștientă cu strămoșii noștri ne împiedică să ne rezolvăm vreodată simptomele.

Reparentingul sau cum să (ne) fim buni părinți?

Pentru că felul în care ne exprimăm emoțiile se învață în copilăria mică iar apoi determină profunzimea, echitatea și calitatea interacțiunilor cu ceilalți, am tradus zilele acestea un ghid de reabilitare emoțională, propus de Dr. Nicola Pera. 

Mulți dintre noi am fost crescuți de părinți care nu au știut sau nu ne-au putut satisface nevoile emoționale, ceea ce creează la vârsta adultă situații în care ne luptăm în relații, ne autotrădăm sau simțim rușine. Reparentingul este actul de a-ți oferi ceea ce ai avut nevoie dar nu ai primit în copilărie. Acest lucru ne ajută să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și pe alții și ne îmbunătățește calitatea relațiilor.

Cine sunt? Cine ești? Cine suntem?

Pentru a-i întâlni cu adevărat pe ceilalți, cred cu toată inima că singura întâlnire importantă din timpul vieții noastre este aceea cu noi înșine, cu tot ceea ce suntem, cu părțile noastre la vedere, acceptabile și dezirabile social, dar mai ales cu cele ascunse, de care ne este rușine, dar care ne dau unicitate și sens.